Chilia (din 1484 pana la inceputul sec. al XIX-lea)

31 iulie 2010
Pe 14 iulie 1484, Baiazid al II-lea a ingenuncheat fortareata Chilia. Pentru otomani Chilia avea o importanta exceptionala. Baiazid al II-lea a numit-o «cheia si poarta a toata Tara Moldovei si toata Tara Ungureasca si tarilor de la Dunare».

Luptele moldo-otomane insa au continuat. In toamna anului 1485, respingand atacul beiului de frontiera Malkoci-oglu, Stefan cel Mare i-a infrant pe otomani la Calabuh. Fiind insa parasita de aliatii crestini, Tara Moldovei s-a vazut nevoita sa incheie pace cu turcii. Aceasta s-a intamplat in octombrie 1486.

In urma acestui tratat au fost stabilite hotarele dintre circumscriptia Chilia si restul Tarii Moldovei. Hotarele de sud, etc si nord, ca si mai inainte, treceau pe frontiere naturale: Dunarea, lacul Sasac si Valul Traian de Jos.

Ocupand Chilia, otomanii au inceput sa fortifice localitatea. Initial, ei nu s-au decis careia dintre partile orasului sa-i dea prioritate. Mai intai, conform relatarilor lui Sa'adeddin, in 5 zile a fost restabilita Chilia Noua. Apoi, bastinasii au primit ordinul sultanului de a restabili Chilia Veche. Lucrarile au continuat si in anul urmator, fiind sustinute de 90 de corabii otomane. Probabil, actiunile energice ale lui Stefan cel Mare intru recastigarea Chiliei i-au ingrijorat pe otomani, care nu erau siguri ca vor mentine in stapanirea lor cetatea de pe malul stang si contau pe cea de pe insula, mai putin vulnerabila in fata atacurilor eventuale ale moldovenilor. Insa lucrarile de restabilire a cetatii de pe insula n-au mai fost terminate. Dupa incheierea pacii moldo-otomane (1486), rolul ei a decazut. In prima jumatate a sec. al XVII-lea, calatorul francez Boplan mentiona «in partea opusa a raului (adica, bratul Chilia – n.n.) Chilia Veche, unde se mai vad cateva ruini».

In 1484, populatia orasului a scazut brusc; desi, la Chilia in continuare se afla o cumunitate ortodoxa numeroasa. In 1529, conform unor date furnizate de N. Beldiceanu, la Chilia, probabil de pe malul stang, erau 160 de familii crestine (majoritatea fiind romani ortodocsi). In oras continua sa existe si o mica comunitate catolica, ceea ce se vede dintr-o circulara a episcopului de Milcov (din 18 februarie 1518), prin care pastorul din Chilia era invitat la un sinod. In 1570, pe ambele maluri ale bratului traiau 316 familii de crestini, inclusiv 150 la Chilia Veche.

Conform firmanului sultanului Baiazid al II-lea din 22/23 august 1484, ostasii garnizoanei locale au primit dreptul sa se casatoreasca cu fete ori vaduve bastinase, daca ele accepta sa devina musulmane. Initial procesul de convertire la islam decurgea incet. Conform unor informatii ale lui N. Beldiceanu, in 1529, pe ambele maluri ale bratului Chilia au fost inregistrate doar 18 familii musulmane. Ulterior, numarul acestor familii a sporit, ajungand, in 1570, la 298.

Chilia devine un loc de refugiu pentru voievozi detronati. Potrivit relatarilor lui Grigore Ureche, Alexandru Lapusneanu, alungat de Heraclid Despot, s-a retras la Chilia.

Chilia constituia un important centru de comert. Conform regulamentului din 1570, la piata orasului veneau locuitorii din imprejurimile lui. Din Moldova si Tara Romaneasca se aduceau bovine, ovine; unele din ele, fiind achizionate de negustori speciali, numiti gelepi, se exportau la Istanbul. Vin se aducea din Braila, Mesemvoria, Silistra, Varna, Vidin, Trapezunt, etc. Pe la Chilia circulau vase de diferite dimensiuni. Marfa se aducea pe vase fluviale sau carute. In 1546, brasovenii au trimis la «Galati ori Chilia» emisari pentru a cumpara vin oriental «moscatello».

Intr-o descriere anonima a Moldovei (1587) se spune ca in «orasul negustoresc al Chiliei», Tighina si Cetatea Alba «se afla 300 de sipahi, iar ceilalti turci nu ating cifra de 600, deoarece in Chilia si Akkerman cei mai multi din locuitori sunt crestini…». Din aceasta cauza, garnizoanele turcesti puteau apara cetatile, dar nu si populatia oraselor.

Populatia majoritara romaneasca din oras, precum si din teritoriile ramase sub jurisdictia domnitorului Moldovei nu s-a impacat niciodata cu dominatia straina asupra Chiliei. Uneori aceasta nemultumire se transforma in lupta deschisa. In 1538, codrenii din centrul Moldovei, aflandu-se in conflict cu un grup de turanici care incalcasera regulile de taiere a padurii, i-au urmarit pana la zidurile Chiliei.

In august 1565, Suleyman I comunica lui Alexandru Lapusneanu ca pe Dunare, langa Chilia, aparusera niste oameni inarmati care atacau cu caicele vasele otomane. Acesti oameni inarmati, pe care sultanul ii numeste «haramini» (adica, razboinici), erau elogiati de populatia romaneasca locala. Autorul necunoscut al baladei «Chira» (una din variante) ii numeste «serpi ai Dunarii». Iesind din stufariile Dunarii, ei atacau pe neasteptate marile corabii otomane ce se ridicau pe cursul inferior al marelui fluviu. Dupa ce pricinuiau vaselor fluviale otomane pierderi mari, ei dispareau din nou in stufariile dese ale Dunarii. Atacurile «serpilor Dunarii» creau o stare de nesiguranta la trecerile importante peste fluviu, iar autoritatile otomane, in persoana sangeacbeiului de Silistra, potrivit relatarilor lui Suleyman I, nicidecum nu puteau restabili ordinea.

La 14 octombrie 1594, conform relatarilor misionarului croat Alexandro Comulao (Komulovici), domnul Moldovei Aron Tiranul, cu 21 mii ostasi, a «mers sub cetatea Chiliei». La 19 aprilie 1595, un ciaus venit din Moldova a comunicat la Istanbul ca Aron Tiranul ar fi distrus Chilia si alte localitati fortificate de la Dunare si Nistru. Mai mult, domnul Moldovei ar fi luat bogate trofee militare, inclusiv 100 tunuri otomane.

Totusi, otomanii mai aveau resurse suficiente pentru a lupta cu miscarea antiotomana. La 17 octombrie 1595 sarbul Dumitrasco comunica din Tighina ca de la Chilia, Cetatea Alba si Tighina au fost adunati 2 000 de beslii (unitati de cavalerie iregulata formata din musulmani si crestini). Fortele unite ale celor trei kadiate din Basarabia se aflau sub comanda lui Ahmed, numit uneori sangeacbei «de Tighina si Chilia».

In 1596, hanul Gazi Ghirai intentiona sa petreaca iarna la Chilia si Cetatea Alba, in pofida protestelor lui Ieremia Movila. In acelasi an, teologul Gian Lorenzo d'Anania intocmeste o lucrare cosmografica in care numeste Chilia «oras de mare trafic comercial». Aparata de Smil, Tighina si Cetatea Alba, Chilia sufera mai putin din partea fortelor antiotomane.

In 1602, Ieremia Movila scria marelui vizir ca «cei care sunt stabiliti in stepa Chiliei au facut una cu pamantul sase kadiate…». Ieremia Movila contacta cu autoritatile otomane de la Dunare in legatura cu porunca sultanului ca oastea Tarii Moldovei, de la Chilia si alte cetati basarabene, sa fie gata pentru a lupta cu nogaii, care se aflau la gurile Dunarii.

In 1606, nogaii din neamul Mansur, in frunte cu marzacul Cantemir, au venit in apropierea Chiliei si altor cetati basarabene. Dupa moartea hanului Gazi Ghirai (1608), Constantin Movila, domnul Tarii Moldovei, reuseste sa-i expulzeze pe nogaii Mansur in Crimeea.

In timpul luptelor dintre tatarii din Crimeea si nogaii Mansur aflati provizoriu in Bugeac suferea populatia Chiliei si a localitatilor din apropiere. Cronicarul turc Munegaimbasi mentioneaza ca hanul «Inaet Ghirai a distrus satele (…) din imprejurimile Akkerman si Chilia, iar populatia a fost surghiunita in Crimeea».

In 1637, dupa ce nogaii Mansur au fost transferati pentru totdeauna in Crimeea, viata economica la Chilia se inviorase. Trecand a doua oara prin Moldova (1639), calugarul italian Niccolo Barsi ne-a lasat o ampla descriere a cetatii si orasului: «Este inchis in ziduri groase, cu turnuri mari si puternice, si inconjurat (cu apa – n.n.). La Dunare se afla o fortareata sau un castel… care domina partea dinspre mare cu tot intinsul campiei. Locuitorii acestui oras sunt foarte tematori si tin multa paza la porti, cu tunuri mari ca sa nu lase sa intre inauntru nici un strain».

Viata economica se desfasura in afara cetatii: «Dar pentru ca acestia sa poata face negot cu marfurile lor in afara oras, sunt multe suburbii cu pravaliile lor, in care se vand tot felul de marfuri, tinandu-se aici targ in fiecare zi». Orasul era loc de desfacere a marfurilor starine: «se (…) gaseste din belsug si vin si untdelemn pe care-l aduc de la Trapezunt».

Una din ocupatiile de baza ale localnicilor o constituia pescuitul si prelucrarea pestelui: «La o mila departare se afla cherhanaua cu tot felul de peste la un pret foarte ieftin, indeosebi morun si somn, si nu este dimineata in care sa nu se gaseasca pe mal o mie-doua de moruni si somni, pe care indata ii sareaza si scot icre minunate. De aceea, vin din Constantinopol, Polonia, Ungaria, Moldova si alte tari pentru a cumpara peste si a-si indestula orasele lor».

Locuitori ai orasului erau turci; in afara orasului, in suburbii, locuiau turci, tatari, greci si moldoveni, si «multi negustori ragusani, care se indeletnicesc cu saratul morunului». Din aceste relatari ale lui Niccolo Barsi se vede ca timp de doua secole doar romanii si grecii continuau sa se afla pemanent in oras, pe cand genovezii si armenii au fost inlocuiti de turci, putini tatari si ragusani.

Romanii din Chilia si alte localitati basarabene erau sustinuti de domnitorii Moldovei si Tarii Romanesti. In 1648, Vasile Lupu, domnitorul Tarii Moldovei, a costruit la Chilia biserica Sf. Nicolae. Peretii lacasului sfant erau din piatra, insa podeaua era sub nivelul pamantului. Biserici similare mai erau si in alte localitati si se considera ca asemenea biserici, ingropate partial in pamant, se datorau otomanilor.

Amanunte despre orasul si cetatea Chilia contine si jurnalul de calatorie a staretului Arsenie Suhanov, care a vizitat Tarile Romane in 1651. Calatorul rus mentiona ca Chilia: «este o cetate de piatra, foarte puternica, cu turnuri dese, nu este loc pentru a se lupta pe uscat; este asezata pe un loc (de) ses; jos apa din Dunare este chiar pana la ziduri, si cand se revarsa apa, cetatea este inconjurata de ape din trei parti. In timpul noptii sunt straji pe cetate si inauntru cetatii (…). Nu se poate sapa drum, caci este papuris mare si mult in jurul cetatii (…)».

Notitele de calatorie ale staretului contin si unele informatii despre populatia orasului: «Iar pe o parte este targ, dinspre partea ruseasca, acolo traiesc crestini, greci si moldoveni, multi in targ si este si o biserica, iar in cetate nu sunt crestini, toti numai turci».

Informatii despre componenta etnica si confesionala a populatiei Chiliei continea darea de seama a episcopului catolic Filip Stanislavov din 1659: «Inauntru (cetatii – n.n.) locuiesc numai turci (…). Suflete sunt 1 600, moschei patru. Suflete de (crestini – n.n.) sunt 1 600, au doua biserici». O familie de ortodocsi era formata din 4 persoane, de turci – 5,3. Judecand dupa componenta medie a familiei, care in epoca medievala constituia 5 persoane, numarul romanilor ortodocsi practic nu sporea. Aceasta constituie un indiciu ca nivelul de viata al romanilor din Chilia era foarte scazut.

O descriere ampla a Chiliei contin insemnarile faimosului calator turc Evlia Celebi, care a vizitat Moldova in 1657 si 1665. Mai intai, el mentioneaza ca primul ziditor al Chiliei a fost «Kalibu, dintre ghiaurii Moldovei. La inceput Kalibu era un om sarac, dar pescuind morun si nisetru a ajuns sa posede o avere de o mie de milioane (adica mare – n.n.), devenind dupa aceea si crai. Atunci gandindu-se ca localitatea aceasta Chilia a fost cauza imbogatirii sale, in timpul guvernarii sale, el a construit aceasta cetate, care a fost denumita Kalibu. Ulterior ea a devenit cunoscuta sub denumirea de cetatea Chilia». In aceasta legenda culeasa de la localnici se contine doar un sambure de adevar: Chilia Veche intr-adevar isi datoreaza fondarea pecarilor romani.

In continuare Evlia Celebi mentioneaza ca din pescuit se intretin ostasii garnizoanei locale si din alte cetati. Pestele se prindea intr-un mod original: «Mai sus de cetatea Chilia, pe ambele maluri ale Dunarii, se afla asezate gramezi mari de stalpi… Vreo doua mii de raiale valahe si moldovene, cu doua sute de corabii (cifre exagerate – n.n.), incarca acesti stalpi, ducandu-i pe Dunare. Ei incep sa fixeze in fundul apei acesti stalpi, cu piroane, incepand de pe ambele maluri ale Dunarii si tot inaintand, vin spre mijlocul Dunarii. In mojlocul apei, ei lasa un spatiu liber… pentru a nu se impiedica trecerea corabiilor care circula pe Dunare…». Apoi calatorul relateaza ca din vita de vie se impletesc plase cu ajutorul carora se prind pesti de diferite marimi. Plasele se ridica pentru a lasa sa treaca corabiile, iar stalpii se scot inaintea ingheturilor de iarna.

Calatorul turc face si o descriere a cetatii. Despre turnurile ei mentioneaza: «Turnul lui Ghedik Ahmed pasa, dupa numele vizirului sultanului Baiazid Veli, turnul rosu, turnul comandantului de paza, turnul inchisorii, turnul plat si turnul cu far, caci aici si in prezent arde, in fiecare noapte, un felinar, ceea ce inseamna o mare binefacere si un semnal mare pentru corabiile care circula noaptea».

Descriind cetatea exterioara, Evlia Celebi mentioneaza ca ea are «in total patru porti. Una se deschide spre apus, in exterior, spre orasul mare. Este formata din doua randuri de porti de fier. In stanga si in dreapta se afla doua turnuri cu tunuri mari si porti. Mai sunt, in trei locuri, pe malul Dunarii, inca trei porti de iesire, carora li se zice «porti dinspre apa» ». In partea de rasarit a cetatii de pe malul Dunarii si la capatul cetatii exterioare se afla o cetatea mica si frumoasa in forma de patrat, avand imprejur vreo 500 pasi».

Catolicii de la Chilia, fiind putini, in continuare duc lipsa de asistenta spirituala. Misionarul Vito Piluzzi, care in 1671 viziteaza Moldova, relateaza ca parintele Rossi din Galati acorda asistenta catolicilor din Chilia si alte localitati sub adminitsratia otomana, care nu au biserici.

Un calator italian care in 1672 viziteaza Chilia vede 80 de tunuri si munitii in cantitati mari. (Vizita a avut loc in anul cand otomanii au cucerit cetatea Camenita de la polonezi).

In 1683 s-a inceput razboiul «Ligii Sfinte» cu Imperiul Otoman. Chilia si alte localitati basarabene au sustinut armata otomana cu ostasi, alimente, furaj, transport, etc. Incepand de la 15 ianuarie pana in luna mai 1686, Mehmed al IV-lea trimite 12 firmane prin care poruncea kadiilor din Chilia si alte orase dunarene sa procure si sa le transporte «zaherea» (alimente): grau, orz, impreuna cu munitii pentru expeditia imperiala.

In acest razboi otomanii au incercat sa utilizeze Chilia Veche, ruinele careia, cu jumatate de secol in urma le observase inginerul militar Boplan, ofiter francez in serviciul regelui polon. Misionarul catolic Giovanni Batzista de Burgo mentiona ca cele doua Chilii «erau cetati proaste, dar de acolo turcii supravegheau corabiile, avand acolo si tunuri incarcate permanent. Aga statea in Fortezze di Valachia (Chilia Noua) si avea un locotenent al sau in cealalta cetate. Toate corabiile ce treceau trabuiau sa aiba un pasaport imperial turcesc (teskere)». Calatorii au avut mult de furca cu birocratia turceasca si au fost siliti sa se opreasca in casa unui evreu din Chilia, companion al negustorilor olandezi.

In iarna 1688-1689, hanul din Crimeea s-a aflat la Chilia, de unde urma sa participe la campania otomana impotriva austriecilor.

In 1694-1695, sultanul Ahmed al II-lea trimite 4 firmane kadiilor din Chilia si alte orase dunarene, cerand sa puna la dispozitia armatei otomane vase fluviale, alimente, etc. De la 20 aprilie pana la 28 noiembrie 1695 noul sultan Mustafa al II-lea trimte 21 firmane kadiilor in Chilia si alte orase dunarene, obligandu-i sa puna la dispozitia trupelor otomane vase fluviale, alimente, medicamente, munitii, animale etc. In anul urmator, sultanul cerea vase, alimente, «harabale cu boi», constructori de vase, diverse materiale de constructie, etc. In 1698, sultanul cerea kadiilor dunareni, pe langa incasarea de avariz (impozit extraordinar), procurarea unor cantitati mari de orz, care urmau a fi predate armatei otomane.

Dupa incheierea pacii de la Karlowitz (1699), otomanii urmau sa-si retraga armata din Camenita. Pentru urgentarea acestei operatii s-a apelat la ajutorul Tarii Moldovei: «Deci mergand Antiohu Voda cu oamenii sai... au desertat-o si au dusu toate acele (arme – n.n.) la Chilia» si in alte cetati basarabene.

Locuitorii Chiliei si ai localitatilor romanesti din apropiere sufereau si din cauza rebeliunii nogailor. In timpul realizarii tratatului de pace de la Karlowitz, in expulzarea nogailor din Bugeac in Crimeea, o parte din ei s-au rasculat impotriva Portii, devastand 12 sate care se afla intre Chilia si Smil.

Populatia Chiliei a suportat cheltuieli legate de aflarea regelui suedez la Tighina. La 7 iunie 1712 sultanul Ahmed al III-lea poruncea lui Constantin Brancoveanu, domnul Tarii Romanesti, sa contribuie la transportarea alimentelor «aduse din partile Chiliei… in vederea aprovizionarii ostenilor care vor fi desemnati langa regele Carol al XII-lea».

Informatii despre Chilia ne prezinta si Dimitrie Cantemir, care mentioneaza ca Chilia nu este: «asa mare, dar vestita pentru negutatoria sa». La ea vin corabii ale oraselor apropiate si indepartate din Egipt, Venetia si Raguza. Locuitorii ei sunt turci, crestini (adica romani ortodocsi), armeni si evrei (la sfarsitul sec. al XVII-lea la Chilia a venit un numar neimportant de armeni si evrei). In 1711-1714, calatorul englez Mattraye mentioneaza ca la Chilia este un castel fara garnizoana. In oras locuiesc turci, evrei, greci (adica ortodocsi, inclusiv de origine romana) si cativa armeni.

Secole la rand Poarta s-a straduit sa nu permita patrunderea corabiilor straine in Marea Neagra pe cursul inferior al Dunarii. Totusi, in secolul al XVIII-lea, in urma infrangerii militare suferite, ea fu nevoita sa faca unele cedari. In vara anului 1718, Poarta incheie o conventie cu Austria si Rusia, prin care se reglementa circulatia vaselor in Marea Neagra, pe Dunare, la Chilia etc. In pofida acestui fapt, circulatia vaselor straine in Marea Neagra, pe cursul inferior al Dunarii, inclusiv la Chilia, continua sa fie limitata.

Unitatile militare de la Chilia participau la inabusirea rebeliunilor nogailor. In 1725 Geantimir, un emir din neamul nogailor Sirin, s-a rasculat impotriva hanului. In legatura cu acest fapt, Poarta a trimis ordinele respective «capeteniilor militare si demnitarilor de vilaiete de la locurile de trecere: Chilia (…)» etc.

In iulie 1736, populatia Chiliei era obligata sa puna la dispozitia armatei otomane fan si lemn. Sultanul Mahmud I a poruncit kadiilor si serdarilor din Chilia si alte kadiate sa adune lemn si fan, care urmau sa fie transportate la depozitul armatei otomane din Isaccea. In iarna anilor 1736-1737, la Chilia au iernat trupe de ieniceri.

Despre producerea marfurilor la Chilia si realizarea lor la Constantinopol relateaza un anonim turc (1740): «Asa-numitul grau arnaut, un soi cu spice mai marunte ca la granele obisnuite, creste din belsug si e foarte bun. Se duce la Constantinopol lapte, iaurt si grasime. Armenii si turcii din Akkerman, Chilia si Ismail, care sunt cunoscuti sub numele de chirigii (precupeti –n.n.) achizitioneaza aceste articole de la producatori, dandu-le bani inainte, si apoi le vand in acele locuri».

Anonimul turc face o descriere succinta a cetatii Chilia. «Chilia este o cetate puternica langa un oras bine cladit, inconjurat de un sant adanc. Cetatuia din interior se intinde pana la Dunare, care i-a surpat o parte din zid. Aceasta cetatuie are santul ei propriu, peste care trece un pod de lemn. Cetatea exterioara are patru porti, anume «Vali Kapusi», adica poarta litoralului care e catre Dunare. Acolo debarca cele mai multe plute care duc lemn. Apoi «Su Kapusi», adica poarta apei, unde se gasesc oamenii care zilnic aduc lapte de la Chilia Veche. (…) Tot acolo acostau si luntrele cu fructe (…). Un pod duce de acolo, peste santul cetatii, in suburbie la baia cea veche. A treia poarta se numeste «Babi Kebir», adica poarta cea mare, si se deschide inspre targul tatarilor. Moscheea cea mare a fost ridicata de sultanul Baiazid. O alta moschee se afla pe drumul spre «poarta apei», pe marginea santului circular al cetatii interioare, si acesta isi are o moschee mare si o baie in fata portii».

In 1758, nogaii s-au rasculat impotriva otomanilor si a hanului din Crimeea. La rascoala au participat si grupuri de tatari din kadiatul Chilia. Dupa inabusirea miscarii, rasculatii au fost siliti sa restituie Moldovei persoane robite, bovine, ovine, etc, jefuite din tinuturile ramase sub autoritatea domnitorului tarii.

La Chilia si alte orase dunarene veneau polonezi care cumparau diferite produse alimentare. In 1759, la Chilia au sosit negustori polonezi care intentionau sa cumpere vin in butoaie.

Otomanii aveau grija ca negustorii sa achizitioneze in orasele dunarene grasimi pentru capitala. Intr-un act din 7 august 1761 sunt mentionate cantitati de seu, cervisuri cumparate la Chilia si in alte porturi dunarene, iar in iunie 1765 sultanul Mustafa al III-lea poruncea kadiilor din Chilia si din porturile vecine sa trimita la Istanbul grasimi, cervis, seu si uleiuri in vase separate.

Informatii pretioase despre Chilia contine si jurnalul de calatorie al negustorului german N. Kleeman (1708): «Chilia Noua este asezata pe bratul stang al celor 5 guri ale Dunarii. De fapt, numai acest brat si cel drept sunt navigabile si pe aceste doua trec vasele mari cu trei catarge in Marea Neagra. Acest oras are o asezare minunata pentru navigatie. Este cladit pe o suprafata foarte intinsa si este impodobit cu multe moschei. Armenii schimatici au si ei doua biserici. Orasul este inconjurat de in zid slab, dar are inspre Dunare un castel puternic si incapator».

N Kleeman a calatorit la inceputul razboiului din 1768-1774. Trupele otomane care se indreptau spre Tighina comiteau multe acte abuzive fata de populatia locala din Chilia: «Au venit in diferite zile mai multe steaguri de ieniceri care se indreptau spre Tighina. Nu poate fi descrisa dezordinea savarsita de aceste trupe lipsite de orice disciplina: s-au raspandit in cete prin diferite ulite, au tras toata ziua din pusti si pistoale si au pradat pe oameni de tot ce au putut sa apuce. Au luat din dughenele care nu au putut fi inchise destul de repede tot ce le-a placut si aruncau (negustorilor – n.n.) abia jumatate din suma cuvenita. Eu insami i-am vazut de la distanta jefuind o mica dugheana a unui evreu, fara ca bietul om sa fi capatat o singura para. Au dezbracat de blanurile lor pe doi oameni care ieseau din biserica lor si au fugit apoi cu ele». Iar vamesii faceau presiuni asupra negustorilor pentru a-i face sa plateasca mai mult decat cerea legislatia in vigoare.

In 1769 pe teritoriul Tarii Moldovei au intrat trupele ruse. Boierii moldoveni i-au prezentat generalului Elipmt o descriere a tinuturilor tarii, mentionand ca in hotarele ei trebuie sa fie tot teritoriul pana la Nistru, Dunare si Marea Neagra: «Iar hotarul Tarii Moldovei a fost pana in Nistru si pana in Dunare intru care se cuprinde Benderiul, Cetatea Alba, Chilia, Smilul, Tomarova (Reni – n.n.) si Hotinul, toate cetati si locuri pe marginea tarii».

La 1 august 1770, din Chilia au sosit la Smil doi parlamentari cu o scrisoare in care se mentiona: «In Chilia nu sunt turci. Daca si sunt, doar nu mai mult de 100. Armeni si crestini (ortodocsi – n.n.) sunt multi. Pasa care a fost aici a plecat si nu sunt turci». Au semnat: popa Ionita, Hagi Manuil, Todor Melec Iani, Vasile Gheorghe Jeco, Hagi Veliciar.

La 23 august 1771, P. Rumeantev raporta Ekaterinei a II-a ca Chilia s-a predat armatei ruse. Circa 4 000 de turci cu 100 barci s-au evacuta la Tulcea. In cetate a ramas artileria, munitiile si alimentele. Locuitorii orasului, inclusiv armenii si evreii, si-au exprimat dorinta sa ramana in casele lor.

In 1773, in Chilia existau doua comunitati etnoreligioase: romana si armeana. In 1771, in fruntea lor se afla cate un staroste: Manuil si Stefan. Evreii nu aveau aici comunitatea lor confesionala, ceea ce constituie indiciu ca numarul evreilor din oras era mic, ei aparand aici doar cu treburi comerciale.

In timpul razboiului locuitorii Chiliei continua sa faca comert cu alte orase, insa doar cu cele din bazinul Marii Negre. Insa dupa ocuparea Chiliei de catre armata rusa, acest oras nu mai putea face comert cu alte porturi din Marea Neagra.

In timpul razboiului din 1787-1791, Chilia s-a aflat din nou in zona de lupte. Dupa plecarea turcilor din cetatea, la Chilia au ramas 134 familii de romani, de greci – 29, de armeni – 25, de tigani – 21. In primavara anului 1791, armenii din Chilia sunt transferati langa vechiul sat romanesc Cern (Carasu, Ciornaia), unde a fost fondata colonia Grigoriopol.

In vara anului 1794, otomanii revin si incep sa repare Chilia si alte cetati basarabene. In vara urmatoare, din porunca sultanului, domnul si boierii Moldovei urmau sa trimita pentru aceleasi lurcari cherestea si salahori. In vara anului 1798, la Chilia se afla o garnizoana formata din 300 ostasi. In acelasi an, marele vizir lauda meritele domnului Moldovei Alexandru Calimachi pentru efectuarea tuturor poruncilor imparatesti, trimitand din timp cele necesare pentru reparatia cetatilor Chilia si Cetatea Alba.

In lunile noiembrie-decembrie 1806 guvernul rus, fara a declara razboi Imperiului Otoman, a ocupat fara lupte majoritatea cetatilor din spatiul dintre Prut si Nistru. La 2 decembrie 1806 colonelul Ferster a prezentat generalului Zas o lista din 591 de ofiteri si ostasi ai garnizoanei din Chilia. In 1806, in Chilia Noua locuiau 282 familii de romani, iar la Chilia Veche – 195.

Stationarea trupelor rusesti la gurile Dunarii a provocat transferarea populatiei dintr-o localitate in alta. O parte din locuitorii Chiliei a parasit orasul. La Chilia au venit refugiati din Smil si din localitatile apropiate, unde luptele dintre trupele ruse si otomane au continuat pana in vara anului 1809.

La 28 iulie 1808, in Chilia au fost inregistrate 155 de familii de romani localnici, 6 de greci, 7 de imigranti balcanici sositi in oras pana in 1806. In oras au mai fost inregistrate 48 familii de romani refugiati din Smil. In anul 1808, la Chilia erau in total 478 familii, inclusiv 393 de romani, 58 de lipoveni (rusi de rit vechi), 27 de evrei.

In 1807, Chilia, impreuna cu alte localitati ocupate anterior de turci, a fost pusa sub autoritatea divanului Tarii Moldovei. Prin aceasta, guvernul rus a recunoscut inca odata legitimitatea revenirii acestor pamanturi in componenta Moldovei. Insa peste 5 ani tarul a anexat partea de est a tarii impreuna cu Chilia, incalcand astfel prevederile mai multor tratate internationale, inclusiv ale celor incheiate de Rusia privind integritatea teritoriala a tarii cu hotarele pe Dunare si Nistru.

Dupa anexarea orasului la Rusia, s-au produs schimbari in aspectul lui confesional. In aprilie 1813 vicarul Dimitrie ii scria mitropolitului Gavriil Banulescu-Bodoni ca in Chilia se afla 3 moschei, utilizate ca depozit al armatei, spital si club. El, insa, propune ca aceste cladiri sa fie sfintite ca biserici ortodoxe.

Schimbari semnificative au avut loc in ceea ce priveste componenta etnica a populatiei. Dupa expulzarea turcilor din oras, casele lor au fost ocupate de administratia tarista, imigranti rusi si ucraineni. In 1827, la Chilia locuiau 3 674 persoane, inclusiv 1 694 romani, 1 246 ucraineni, 459 rusi, 249 evrei, 23 tigani.

Autorii timpului mentioneaza ca inainte de anexarea orasului de Rusia locuitorii «efectuau un comert important, si in port ancorau vase negustoresti din diferite tari. In prezent portul nu exista, iar langa oras ancoreaza doar vasele militare ale flotei dunarene (rusesti – n.n.), care tin post langa cetate. Localnicii se ocupa cu agricultura si pescuitul, partial cu viticultura, si efectueaza un comert nesemnificativ cu maruntisuri».

Spatiu locativ se afla intr-o stare deplorabila. Din 687 locuinte doar 312 erau construite din nuiele lipite cu lut dupa obiceiul vechi romanesc. Restul erau colibe din stuf (240) si bordeie (135).

In rezultatul politicii coloniale a guvernului rus, orasul a devenit o localitate inapoiata.


Sursa extrasului: Ion Chirtoaga, Targuri si cetati din sud-estul Moldovei (secolul al XV-lea – inceputul secolului al XIX-lea), Editura «Prut International», Chisinau, 2004)

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

:)) ;)) ;;) :D ;) :p :(( :) :( :X =(( :-o :-/ :-* :| 8-} :)] ~x( :-t b-( :-L x( =))

Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: