(…) Sub unguri, vreme de un mileniu, Românii din Transilvania au avut parte de suferinte cumplite, printre nedreptati fiind si nerecunoasterea lor, autohtoni, ca natiune, alaturi de ocupanti: Ungurii, Secuii si de colonisti: Sasii, Svabii. Dar in 1918, cand a-au unit cu Patria Mama, Românii transilvaneni puteau sa scrie si sa citeasca in limba româna, aveau o identitate, stiau cine sunt si de unde sa trag, ba ii invatasera carte si constiinta de sine pe Românii din Principatele – libere.
Prin comparatie, sub rusi, numai in 106 ani, Basarabenii au fost striviti, analfabetizati, desnationalizati, desidentizati.
Sa fi fost Moldovenii dintre Prut si Nisru mai putin bravi?, mai inerti?, mai inclinati spre supusenie decat Transilvanenii?
Istoria ca si literatura, cu osebire «fictiunile realiste» semnate de Mihail Sadoveanu, spun contrariul.
De pe la 1400, cand puterea mongola a diminuat, tinuturile devastate din rasarit au prins a fi repopulate. Sub Alexandru cel Bun, domn al Moldovei, a inceput construirea-reconstruirea fortificatiilor de la granita naturala dintre Europa si Asia: Nistrul. Cetatile de paza aveau nevoie de oameni liberi ca strajeri. Astfel a inceput istoria Moldovenilor de la Nistru, Granicerii de la Rasarit, cu statut asemanator celor din interiorul Arcului Carpatic: Fagarasenii, Nasaudenii…
Agricultori, crescatori de vite (mai cu seama de cai), negutatori in timpul liber, osteni in… tot celalalt, slujeau pe cate un domnitor, dar si pe ei insisi – de unde frecventele razvratiri impotriva puterii centrale de la Suceava, de la Iasi, pentru impunerea unui «domnisor» de-al lor, de regula un impostor – intreprindere in care excelau cei din tinutul meu, Orhei.
Nu se sfiau sa dea si cate o raita peste Nistru, «La Cazaci» (nu o semintie, ci o adunatura de mercenari: rusi, polonezi, lituaneni, ucraineni, tatari, moldoveni, numele venindu-le de la tatarescul: ca’zac – calaret ratacitor, liber – «corp» pe care Ecaterina a II-a l-a prefacut in unitate de jandarmi calareti); si «La Tatari» - in scop cinstit, de jaf.
Insa oricat de turbulenti in interior, cand se profila primejdia straina, capatau un singur domn-dumnezeu: Moldova.
Moldovenii de la Nistru, oameni liberi, razboinici, cu Tatarii, deveniti auxiliari ai Turcilor si stabiliti in Bugeac, pe litoralul Marii Negre, intretineau relatii originale, nemaiintalnite nici la rasarit de Nistru, nici «la apus de Prut» la Valahi, Unguri, Poleaci, Nemti.
Apocalipticul: «Vin Tatarii!» se tragea de la Marea Invazie din 1241 si avea efect fulgerator, traumatizant, asupra tuturor ne-Tatarilor…
…dar nu si asupra Moldovenilor de la Nistru.
Dintre toate victimele «mongolilor», de la Caspica la Adriatica, singurii «Nistrenii» nu se temeau de Tatari – de ce?
Fiindca ei «discutau» din sa, cu sabia, cu sulita, cu arcul – predilect, cu ghioaga, cu toroipanul (termeni, probabil, din substrat); si ei, ca si Tatarii erau calareti-usori.
Navalitorii veniti calare erau obisnuiti sa intalneasca fie o impotrivire din partea unei armate pedestre (deci inferioara cu cel putin un metru, inaltimea constituind si un important avantaj psihologic), fie sa intalneasca o cavalerie grea, greoaie, lesne de evitat si usor de infrant de viespile mongole.
Si Cazacii (de la pragurile Niprului) «discutau» pe picior de egalitate cu Tatarii, insa nu aveau de aparat un pamant al lor, o patrie, sa-i zicem: «Cazacia». Moldovenii, da: Moldova.
Traind-pe-cal, Moldovenii de la Nistru ii infruntau de la egal la egal («de la acelasi nivel») pe Tatarii nascuti-pe-cal. Sa fie citit «Neamul Soimarestilor» de Mihail Sadoveanu si ca un document ce poate fi, nu doar ca o superba fictiune; sa fie citit Dimitrie Cantemir (prin dubla sa origine, aflat in cunostinta de cauza), cu a sa Descriere a Moldovei; sa fie recititi memoralistii basarabeni D.C. Moruzi, Matei Donici, Leon Donici, Gh. V. Maidan: curiosii vor fi surprinsi sa afle «istorioare» de genul (citez din memorie):
«S-a intamplat ca intr-o vreme in imprejurimile Orheiului sa moara aproape toate femeile, dupa ce nasteau (probabil de febra puerperala). S-a tinut sfat: oamenii au hotarat sa saie pe cai si sa deie iama-n tatarime, in Bugeac. Asa au facut: s-au dus, s-au intors: dupa ceau taiat, pe la brau, toata partea barbateasca, au luat toti caii, toate vitele, toate sculele de pret, precum si ceva tatarce, de sa aibe cine le spala izmenele…»
Astfel s-a plamadit bravul norod moldovinesc dintre Prut si Nistru…, trag eu o concluzie pripita, insa nu neaparat falsa. Ca afirmatia este verosimila o probeaza toponimia tatarasca (frecventa, nu doar in Sud, unde cateva secole au locuit – in fine: pe-acolo, prin partea aceea, isi aveau iurtele, in aul-uri). Dar mai vartos: onomastica.
Exista nume de familie (provenind din porecle), indicand neamul: Rusu, Bulgaru, Turcu, Sarbu, Grecu, Neamtu, Paleacu – si, desigur Tataru – acesta din urma aratand ca purtatorul se trage dintr-un tatar; alte nume informeaza despre «trecerea» la religia crestina: frecventele azi Botez, Botezat, spun ca un necrestin: turc, tatar, evreu, lituanian/litvan (inainte de 1400) «trecuse» la crestinism, ca dovada, fusese botezat;
nume devenite neaos-basarabene: Ciachir, Iachir, Celac, Burlac, Batal, Bulat, Uzun, Cabac, Huzum, (H)Amza, Baidan, Buiuc, Murafa... sunt de origine tatara. Probabil si Hancu: chiar daca lingvistul Iorgu Iordan s-a straduit sa-l extraga din slava bulgara, tot de la turco-tatarul han vine, sub forma: khan, ceea ce a dat in limba romana: Cantemir (Han-Temir), dar si: Temircan (Temir-Han)…
(…) Acestea – si inca altele – pentru a spune ca nu firea mai slaba a Românilor dintre Prut si Nistru a fost de vina in strivirea lor, doar in 106 ani; si nu firea mai tare a Românilor din Arcul Carpatic, suferind un mileniu, i-a facut sa iasa cvasi-teferi din robia ungureasca.
Ci natura ocupantului.
Ungurul, brutal, crud, dispretuitor, nu i-a considerat pe indigenii gasiti in interiorul Arcului Carpatic alcatuitori ai unei natiuni – le-a ingaduit insa practicarea religiei (ortodoxa, dupa Marea Schisma, 1054), apoi greco-catolica, dupa 1700; a tolerat ca Valahul (Olah), desi fara drepturi civice, sa aiba tipografii, publicatii, scoli – in limba sa;
Rusul – bun, sa-l pui pe rana! – doar la cativa ani de la ocuparea Moldovei de Rasarit, in 1812, a suprimat autonomia culturala promisa, teritoriul a fost colonizat cu straini, locuitorii au fost rusificati cu ferocitate, de parca Inamicul Nr. 1 al Pravoslavnicismului Rusesc a fost Românul.
De aceea au fost adusi, instalati, cu zecile, cu sutele de mii, colonisti (orice ar fi fost: germani, elvetieni, francezi, bulgari, evrei, ucraineni, rusi, gagauzi erau, sau urmau sa fie vorbitori de rusa, nu de romana); diviziile – suna cunoscut termenul, dintr-o anecdota cu Stalin si Vaticanul… - de slujbasi taristi, care, inainte de a de pensiona si a se fixa, faceau sa le vina in Basarabia, pamant meridional, cu multa lumina (ce sa mai vorbim de hrana: carne, lapte, fructe, legume, vin, miere, vanat, peste…), din cine stie ce fund al inghetatei, mohoratei Rusii frati, cumnati, bunici, veri, vecini – cu «prime de instalare» si prorpietati daruite de generosul Tar al Tuturor Rusilor.
Metoda mult perfectionata dupa re-re-ocuparea Basarabiei in 1944. Dealtfel tarii rosii, pe cand erau ei doar tarevici (secretari-generali ai PC al RSS Moldovenesti), se antrenasera, de pe tronul de la Chisinau, pe spinarea românilor basarabeni – persecutandu-i, infometandu-i, deportandu-i, dislocuindu-i, negandu-le identitatea, alta decat a lor, ocupantii: un porc-de-caine ca Hrusciov, un caine-de-porc ca Brejnev, un zaharist-din-frageda-copilarie ca Cernenko, un crocodil kaghebist numit: Andropov, «pacificator» al Ungurilor, in 1956… - toti acestia au fost mai intai «guvernatori» la Chisinau.
(Cum se va fi facand ca primii erau si Ucraineni? Doar Ucrainenii se declarasera totdeauna nu doar antirusi, ci: anticomunisti, nu?)
(Sursa fragmentului: Paul Goma, Saptamana Rosie, capitolul «O harta de cuvinte – capitol «imprumutat» din romanul Basarabia», varianta 2008)
(Foto: www.moldova.md)
Prin comparatie, sub rusi, numai in 106 ani, Basarabenii au fost striviti, analfabetizati, desnationalizati, desidentizati.
Sa fi fost Moldovenii dintre Prut si Nisru mai putin bravi?, mai inerti?, mai inclinati spre supusenie decat Transilvanenii?
Istoria ca si literatura, cu osebire «fictiunile realiste» semnate de Mihail Sadoveanu, spun contrariul.
De pe la 1400, cand puterea mongola a diminuat, tinuturile devastate din rasarit au prins a fi repopulate. Sub Alexandru cel Bun, domn al Moldovei, a inceput construirea-reconstruirea fortificatiilor de la granita naturala dintre Europa si Asia: Nistrul. Cetatile de paza aveau nevoie de oameni liberi ca strajeri. Astfel a inceput istoria Moldovenilor de la Nistru, Granicerii de la Rasarit, cu statut asemanator celor din interiorul Arcului Carpatic: Fagarasenii, Nasaudenii…
Agricultori, crescatori de vite (mai cu seama de cai), negutatori in timpul liber, osteni in… tot celalalt, slujeau pe cate un domnitor, dar si pe ei insisi – de unde frecventele razvratiri impotriva puterii centrale de la Suceava, de la Iasi, pentru impunerea unui «domnisor» de-al lor, de regula un impostor – intreprindere in care excelau cei din tinutul meu, Orhei.
Nu se sfiau sa dea si cate o raita peste Nistru, «La Cazaci» (nu o semintie, ci o adunatura de mercenari: rusi, polonezi, lituaneni, ucraineni, tatari, moldoveni, numele venindu-le de la tatarescul: ca’zac – calaret ratacitor, liber – «corp» pe care Ecaterina a II-a l-a prefacut in unitate de jandarmi calareti); si «La Tatari» - in scop cinstit, de jaf.
Insa oricat de turbulenti in interior, cand se profila primejdia straina, capatau un singur domn-dumnezeu: Moldova.
Moldovenii de la Nistru, oameni liberi, razboinici, cu Tatarii, deveniti auxiliari ai Turcilor si stabiliti in Bugeac, pe litoralul Marii Negre, intretineau relatii originale, nemaiintalnite nici la rasarit de Nistru, nici «la apus de Prut» la Valahi, Unguri, Poleaci, Nemti.
Apocalipticul: «Vin Tatarii!» se tragea de la Marea Invazie din 1241 si avea efect fulgerator, traumatizant, asupra tuturor ne-Tatarilor…
…dar nu si asupra Moldovenilor de la Nistru.
Dintre toate victimele «mongolilor», de la Caspica la Adriatica, singurii «Nistrenii» nu se temeau de Tatari – de ce?
Fiindca ei «discutau» din sa, cu sabia, cu sulita, cu arcul – predilect, cu ghioaga, cu toroipanul (termeni, probabil, din substrat); si ei, ca si Tatarii erau calareti-usori.
Navalitorii veniti calare erau obisnuiti sa intalneasca fie o impotrivire din partea unei armate pedestre (deci inferioara cu cel putin un metru, inaltimea constituind si un important avantaj psihologic), fie sa intalneasca o cavalerie grea, greoaie, lesne de evitat si usor de infrant de viespile mongole.
Si Cazacii (de la pragurile Niprului) «discutau» pe picior de egalitate cu Tatarii, insa nu aveau de aparat un pamant al lor, o patrie, sa-i zicem: «Cazacia». Moldovenii, da: Moldova.
Traind-pe-cal, Moldovenii de la Nistru ii infruntau de la egal la egal («de la acelasi nivel») pe Tatarii nascuti-pe-cal. Sa fie citit «Neamul Soimarestilor» de Mihail Sadoveanu si ca un document ce poate fi, nu doar ca o superba fictiune; sa fie citit Dimitrie Cantemir (prin dubla sa origine, aflat in cunostinta de cauza), cu a sa Descriere a Moldovei; sa fie recititi memoralistii basarabeni D.C. Moruzi, Matei Donici, Leon Donici, Gh. V. Maidan: curiosii vor fi surprinsi sa afle «istorioare» de genul (citez din memorie):
«S-a intamplat ca intr-o vreme in imprejurimile Orheiului sa moara aproape toate femeile, dupa ce nasteau (probabil de febra puerperala). S-a tinut sfat: oamenii au hotarat sa saie pe cai si sa deie iama-n tatarime, in Bugeac. Asa au facut: s-au dus, s-au intors: dupa ceau taiat, pe la brau, toata partea barbateasca, au luat toti caii, toate vitele, toate sculele de pret, precum si ceva tatarce, de sa aibe cine le spala izmenele…»
Astfel s-a plamadit bravul norod moldovinesc dintre Prut si Nistru…, trag eu o concluzie pripita, insa nu neaparat falsa. Ca afirmatia este verosimila o probeaza toponimia tatarasca (frecventa, nu doar in Sud, unde cateva secole au locuit – in fine: pe-acolo, prin partea aceea, isi aveau iurtele, in aul-uri). Dar mai vartos: onomastica.
Exista nume de familie (provenind din porecle), indicand neamul: Rusu, Bulgaru, Turcu, Sarbu, Grecu, Neamtu, Paleacu – si, desigur Tataru – acesta din urma aratand ca purtatorul se trage dintr-un tatar; alte nume informeaza despre «trecerea» la religia crestina: frecventele azi Botez, Botezat, spun ca un necrestin: turc, tatar, evreu, lituanian/litvan (inainte de 1400) «trecuse» la crestinism, ca dovada, fusese botezat;
nume devenite neaos-basarabene: Ciachir, Iachir, Celac, Burlac, Batal, Bulat, Uzun, Cabac, Huzum, (H)Amza, Baidan, Buiuc, Murafa... sunt de origine tatara. Probabil si Hancu: chiar daca lingvistul Iorgu Iordan s-a straduit sa-l extraga din slava bulgara, tot de la turco-tatarul han vine, sub forma: khan, ceea ce a dat in limba romana: Cantemir (Han-Temir), dar si: Temircan (Temir-Han)…
(…) Acestea – si inca altele – pentru a spune ca nu firea mai slaba a Românilor dintre Prut si Nistru a fost de vina in strivirea lor, doar in 106 ani; si nu firea mai tare a Românilor din Arcul Carpatic, suferind un mileniu, i-a facut sa iasa cvasi-teferi din robia ungureasca.
Ci natura ocupantului.
Ungurul, brutal, crud, dispretuitor, nu i-a considerat pe indigenii gasiti in interiorul Arcului Carpatic alcatuitori ai unei natiuni – le-a ingaduit insa practicarea religiei (ortodoxa, dupa Marea Schisma, 1054), apoi greco-catolica, dupa 1700; a tolerat ca Valahul (Olah), desi fara drepturi civice, sa aiba tipografii, publicatii, scoli – in limba sa;
Rusul – bun, sa-l pui pe rana! – doar la cativa ani de la ocuparea Moldovei de Rasarit, in 1812, a suprimat autonomia culturala promisa, teritoriul a fost colonizat cu straini, locuitorii au fost rusificati cu ferocitate, de parca Inamicul Nr. 1 al Pravoslavnicismului Rusesc a fost Românul.
De aceea au fost adusi, instalati, cu zecile, cu sutele de mii, colonisti (orice ar fi fost: germani, elvetieni, francezi, bulgari, evrei, ucraineni, rusi, gagauzi erau, sau urmau sa fie vorbitori de rusa, nu de romana); diviziile – suna cunoscut termenul, dintr-o anecdota cu Stalin si Vaticanul… - de slujbasi taristi, care, inainte de a de pensiona si a se fixa, faceau sa le vina in Basarabia, pamant meridional, cu multa lumina (ce sa mai vorbim de hrana: carne, lapte, fructe, legume, vin, miere, vanat, peste…), din cine stie ce fund al inghetatei, mohoratei Rusii frati, cumnati, bunici, veri, vecini – cu «prime de instalare» si prorpietati daruite de generosul Tar al Tuturor Rusilor.
Metoda mult perfectionata dupa re-re-ocuparea Basarabiei in 1944. Dealtfel tarii rosii, pe cand erau ei doar tarevici (secretari-generali ai PC al RSS Moldovenesti), se antrenasera, de pe tronul de la Chisinau, pe spinarea românilor basarabeni – persecutandu-i, infometandu-i, deportandu-i, dislocuindu-i, negandu-le identitatea, alta decat a lor, ocupantii: un porc-de-caine ca Hrusciov, un caine-de-porc ca Brejnev, un zaharist-din-frageda-copilarie ca Cernenko, un crocodil kaghebist numit: Andropov, «pacificator» al Ungurilor, in 1956… - toti acestia au fost mai intai «guvernatori» la Chisinau.
(Cum se va fi facand ca primii erau si Ucraineni? Doar Ucrainenii se declarasera totdeauna nu doar antirusi, ci: anticomunisti, nu?)
(Sursa fragmentului: Paul Goma, Saptamana Rosie, capitolul «O harta de cuvinte – capitol «imprumutat» din romanul Basarabia», varianta 2008)
(Foto: www.moldova.md)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: